Orașe fără nume înecate-n ploaie,
virusate de-un cer mohorât, monocrom.
Printr-o ploaie neexorcizată
pășesc mecanic pe drumuri uitate,
clădiri locuite de praf, părăsite de viață,
vestigii celebre rămase vremii suvenir.
Merg încet, prins de-o inerție fără cuvinte.
Am la mine câteva amintiri,
poze cu oameni și gândurile ei.
Trec cu neîncredere pe sub cupole
și turnuri imense distruse, reclame
și cimitire de lucruri scumpe învechite.
Norii trăiesc în aceeași balanță cu timpul,
într-o nebună, nebună speranță de veșnicie,
un echilibru jilav stabil.
Umezeala-mi germinează gândurile și visele;
în cotloanele uscate ale sufletului înmugurește
disperarea neputinței de-a întâlni oameni!
Înaintez lent, peste pasarele-ntrerupte,
cuvintele devin simple sunete spre uitare,
o lume fără iarbă, arcuri de triumf sparte,
indicatoare ce și-au pierdut rostul,
sub patronajul unui pustiu simplu.
Scot niște poze, să-mi amintesc să zâmbesc.
Eu merg... nici nu mai știu de când,
într-un pas legănat, încet, obosit,
sufletul îndoit pe marginea suspinului,
n-am niciun motiv să opresc.
Ca să fiu văzut am ridicat un zmeu!
Nu știu când se va termina drumul meu.
.