.
emoția unui portret anonim
ca trunchiul unui copac
înconjurat de percepții străine.
uneori, în aerul aparent instalat
nu se petreceau lucruri grozave.
era doar o așteptare a harului divin
o continuă existență apatică, obscură
anodină și inconștientă. deplină.
„mă voi ascunde într-un fel de ochean - îmi spuneam.
din stelele nopții voi derula timpul din interior
fără complexe, fără surprindere
fără ranchiună, fără rutină. voi colora petele albe
călătorind prin aerul înghețat al polilor magici
și dacă mă gândesc mai bine
voi continua să caut să-ți povestesc ceva aparte
în gesturi și cuvinte puține. și numai ție.
pietrele tac. cuvintele elucubrează în scris
pe marginea propriilor vieți îngălbenite de vreme.
nu există aer. nu există nevoia de a respira ore-n șir
paradoxul singurului acrobat autentic.
mă desprind de acest pământ amorf
în salturi de păianjen. viața trage îndârjită de singurul fir
ca o neașteptat de severă răscolire
a acestei confuzii afazice. nu pot să știu
dacă sunt singurul val ce ajunge la țărm, dar
pot să știu că sunt singurul care te poate privi mai de aproape
întro lumină continuă".