Cine să mă ierte de anume rărăcire
când năvălește agresivă,
în liniștea dintre două singurătăți,
și o ignor de teamă
să nu se răzvrătească în mine?
Vine tiptil ca o pisică
și, după cheful ei, mă zgârâie
pe suflet, îmi mușcă neuronii,
sau toarce prefăcută vise trăite;
unele chiar plăcute.
O mai păcălesc și mă pricep,
dar revine ofuscată
să se certe cu memoria mea
care a tinut-o chiriașă.
Schimb macazul și nepăsător
fredonez o arie din Rigoletto
până văd blânda icoană
care iar mă iarta un pic.