vino,
atât de tandru vor înflori salcâmii a doua oară,
numai astfel știu ei, adormiții,
să îți spună cât dor le e de tine

e un aer puțin,
cât să ajungă pentru câteva respirări sacadate,
respiră tu, voi face și eu asta, dar ceva mai târziu,
e cald aici, e moale
și încet, extrem de încet,
picură dinspre pământ spre streșini
cu amintiri despre tine

cum treci peste urme și ierburi,
prin mine, cel de ieri,
peste umbra mea, cea de azi

cu câtă dragoste îți va spune că niciodată nu i-ai lipsit,
deși nu ai fost, nu ai fost, nu ai fost

și cu câtă îndârjire nu te va lăsa niciodată să pleci,
nu ai habar,
nu, aerul ăsta niciodată suficient

vino, e loc de ajuns să te pot ascunde
în fiecare închidere de pleoape, cât mai încet,
să facem liniște
până înflorim și noi a doua oară,
salcâmi extatici care nu se pot exprima altfel

cum le e dor trenurilor
de șinele de cale ferată, după ce deraiază

până ne ștergem,
până la sufocare,
până uităm, în sfârșit,
unul de celălalt

vino,
femeie de apă, atât de frumos
curgătoare, șșt,
hai să ne auzim bătăile inimii,
până la urmă asta e tot ce contează