mă-nvârt în sfera asta mică
numită univers finit
privesc și umbrele cum pică
din pomul vieții nesfârșit

o picătură de otravă
și alta de nectar primesc
de câte ori spun în oglindă
măi, chip de lut, eu te iubesc!

și-un ciob ajunge-n talpa lată
- metaforă căzută-n clipă -
ia-mă, Tu, Doamne, de-o aripă
trezește-mă din viață iar

și dacă îndrăznesc spre somnu-mi
de om comod să mă îndrept
urechea scutur-o iar zdravăn
pământul reavăn să-l strivesc
în căzătura mea de fată
femeie sau ce-oi fi acum

lungi-s-ar vraja destrămată
când trează mă visez că zbor
să nu mă-nvârt încă odată
în sfera mică dintr-un scut
de-argint de aur și de aer
s-ajung iară și iar acum
ce sunt

ce sunt eu, Doamne, pe pământ
și-n câte-oglinzi privesc deodată?

când cerul bolta lui cea lată
și-o scutură în ploi zăpadă
și-n primăveri și-n veri și-n ierni
ba chiar și toamna câteodată
uită ce lună e și noi
primim zăpada prea curată

ce sunt eu, Doamne?
ce suntem noi?

29 iulie 2018