Dumnezeu nu-nchide nicodată drumul,
doar lasă câte-o ceață peste lume,
prin care, să vezi, ochii nu îți sunt îndeajuns.
Când pare că nu mai vezi nimic,
observi cum îți surâde o
așteptare, așezată pe o bancă în parc.
„ Aici trebuie să fie o bancă pentru
așteptări”, îți zici, în timp ce
grațioasa așteptare te roagă să rămâi
până ieșiți, cu bine, din ceață.
Și rămâi. Inima intră, pe
nevăzute, în ritmul așteptării.
În vremea asta, grațiile sunt cu
mult mai departe.
Când grațioasa așteptare dispare, cum
se spune, ca măgarul în ceață,
îți continui drumul până la
următoarea bancă pentru așteptări,
și așa mai departe.
Când se face iarnă, îți spui că
Dumnezeu ar trebui să facă o
pârtie pentru așteptări,
să nu se înece grațioasele în zăpadă.
O voce dinăuntru pare să-ți
spună: „Fă-o și pe-asta!”
Iei o lopată, faci pârtie, până
trece și tristețea din tine.
Tot te uiți înainte când
lopătezi furibund.
Nicio așteptare în cale!
Atunci, vocea dinlăuntru îți zice:
„Care-i proasta, fie și-o
grațioasă așteptare,
să aștepte, tremurândă, în frig?!”
Dintr-odată, se deschide ochiul
pierdut înlăuntru, iar drumul îți
surâde senin, odată cu
soarele, odată cu
noaptea ce se-apropie-ncet, în
ritm de lună zglobiu.
Simți îmbrățișări fierbinți, fără să
știi că sunt grațiile întoarse din
drum, pe cărări nevăzute.