locuiesc de jur împrejurul imensului
lob occipital al copacilor grizonați, cu toate iluziile
cu toată greutatea lui măsurată-n petale de crini
și raze cromatice verzi, fabricate într-un proces
de autocunoaștere. din când în când vorbesc la superlativ
dezvelind singurătatea neclintită a tot ce mișcă
pe întinderea vegheată de aer și noapte
merele dulci, reziduuri de gemete și drumuri solare
o formă eliptică defrișând lumina
în propria substanță de nervuri însemnate.

în rest, pot să spun că sunt liniștit. în somnul adânc
atunci când stelele cad în genunchi
și sărută pământul ca o corabie cu pânzele amputate
până la sufocare.