Aștern cerul fără Lună într-o groapă fără toarte,
Căci îmi este noaptea asta încă pură și-nsetată
Și aleg a mea Nălucă singur la un pas de moarte,
Să o scriu fără să știe că-mi va fi iubită-odată.

Dintr-un ram însângerat îmi voi face un toiag,
Și Năluca-am să-mi străbat cât e încă-a nimănui,
Îi doinesc orice cărare cu un fluier și-un baltag
Și-o sărut apoi pe frunte c-o icoană prinsă-n cui.

Îmi voi pune pirostrii, lupii nelegați în lanțuri
Prin pădurea din hârtie, ospătată cu poeme,
Fruntea muntelui pe cer o încoronez cu șanțuri
Unde stele prețioase strălucesc și mor devreme.

Să nu cadă-nsingurarea ca o brumă peste noi,
Voi ruga cornul de cerb, obosit de-aceiași teamă,
Să sune de bate vântul, să mi-o-aducă înapoi
Pe bătrâna neuitată, să aud cum îi spui mamă.

Umplu groapa fără toarte cu neliniștirea mea,
O astup cu frunze moarte necălcate în picioare
Și până le-o prinde somnul le recit poema ta,
Ce ți-am scris-o Nălucire, în visata-mbrățișare.