mergeai alături de mine.

mă întristase ninsoarea ce-mi brăzda părul,
de parcă ar fi trecut o zi fără să aud vorbindu-se românește,
priveam în gol cu mâinile mamei împrumutate, să mai simt
încă o dată
căldura nașterii.

devenisem al tău prin omisiune,
mă durea faptul că te iubeam și cuvintele acoperite cu un strat de indiferență
tăceau sub mantia unei timidități contagioase.

repetam numele unei lumini orbitoare
obsesiv
puneam la îndoială cuvântul familie,
neîncrederea cuprindea pereții asemenea umbrei în asfințit,
nu credeam până nu vedeam scris
negru pe alb:
tot ce trebuie să faci, să nu-ți mai fie frică, este să stai lângă mine.
- atâta tot?
- atâta tot.

în ochii tăi, un lichid verde-căprui își pierdea încet densitatea,
am apucat să-ți ating buzele, ne-a surprins aripa unei berze
furișate din corabia cu care moartea străbătuse distanța dintre rai și iad,
în acele nopți de decembrie,
când lumea învelește portocale în hârtii creponate, iar copiii
au grija colindului.

ți-am apăsat palma să simți obrajii îmbujorați de vântul din munți
ce ne acoperea urmele.

în rest nimic lumesc despre mine.