Timpul s-a izbit de-o stâncă
Și-a-mprăștiat în zare
Secundele-i de argint,
Când eu șezut sub un stejar,
Beat de griji și de amar,
Priveam spre munte.

Amețitoare înălțime
Cu stânci capcane pentru zei,
Crești urlete de lup în mine!
Când scaperi pietre jos la poale,
Naști foc ce mistuie pelin,
Iar timpul plânge cu venin.

Dar Cronos nimbul își adună
Și pleacă într-o goană mare,
Nervos a șuierat prin vale:
A fost miraj!
Și-atunci și eu îmi fac curaj
Și plec spre munte.

Pe creasta cea înaltă sui
Să-mi împlinesc al meu destin,
Deasupra-i cerul cel senin
Și-n față mi-este viața,
Eu din picioare mă înclin
Și-adulmec iar speranța!