Rotesc pe osie lumea
ca un astrolog al destinului,
mă rog şi se înalţă odată cu mine.
Împart la fiecare ce i se cuvine,
nu mă opresc din iubire şi meditaţie,
n-am teamă de umbre.

Lumina se sfinţeşte-n trăire,
se întinde prin sânge odată cu aerul
şi urcă-n inimi visuri înmugurite.

Zilele-mi coboară prin venele scut,
respiră plămânii sub clopote-n zori,
ochiul priveşte din triunghi ascuţit
cum ard flăcările dincolo de margini
şi se nasc semne transparente
pe cerul care acoperă durerea cu nori.

Nopţile topite-n absenţa întunericului
pun dimineţile pe fugă.

În urma lăsată-n memorie
fructul dorinţei prinde coajă rumenă
ca într-o vară cu arşiţă
ce visează ninsori cu îngeri albi.