mi-am promis ca un legământ
să construiesc cel mai frumos poem
pentru
tatăl meu
când a plecat eu eram un copil de 38 de ani
dus bine pe la femei și înmugurit
cu ceva timp înainte îmi vorbise adânc
grav și neobișnuit despre explicații și sensuri
adevăr tăios ascuțit gata să-ți taie beregata conștiinței
o discuție lungă ca o mușcătură de trandafiri îndoliați
apoi a venit ziua, fatală, nepregătit, revoltat
nimeni nu mi-a spus nimic într-o conspirație mizerabilă
aveam să îmbătrânesc într-o zi cât tata
m-au împins să-i iau locul într-un lung șir de tați
care începe odată cu Tatăl ceresc
am vegheat mut o noapte neagră cu el în capela friguroasă
să mai învăț ceva, să înțeleg, mi s-a făcut rău
nu înțeleg nici azi cum a fost posibil așa ceva
cum a putut cineva care cunoștea toate tainele lumii
un portavion navigând îndrăzneț printre bărcuțe invizibile
să plece așa, fără regrete, liniștit, un zbor de cocor
lăsându-mă în urmă buimac într-o răscruce de vânturi
cu o viață de trăit fără busolă și aplauze