cum ai putut să-mi spui că nu mai sunt același,
când tu m-ai inventat din propria-mi cenușă,
cum poți spune asta când nici chiar tu
nu mai poți deosebi trupurile noastre
de trilul păsărilor
în atmosferă?

cum poți spune că m-am schimbat,
când de fapt s-a schimbat
ora exactă,

și oamenii
și norii
și faptele
și zidurile,

ai uitat când făceam copii din flori,
din priviri,
din flăcări,
pe câmpuri de maci,
pe frunze de nuc,
când beam licori de neant
din pumnii tăi fierbinți?

ai uitat când îți făuream
din crengi și suspine
și cocori
un copac înalt să mă aștepți
într-o tăcere absurdă,
într-o absență de mine,
cu umerii goi de cuvinte
să mă strigi dintr-o depărtare
de la începutul lumilor?

ai uitat când te reinventai
cu mine
în turnul alb
de fildeÈ™,
din cioburi arse de lut,
din aripi însângerate,
din vânt,
din săruturi?