casierița îmi aduce aminte
de o veveriță timidă,
nu mă pot conecta
la ochii ei suspicioși,
afară drumul e neschimbat,
duce la aceleași blocuri
în jurul cărora noaptea
vin monștrii să sape

aștept levitând la rând,
privind-o cum mânuiește
carnea congelată în plastic,
e o intimitate exersată
în degetele ei obosite,
până ajung la casă
se instalează întunericul,
începe tura de noapte

ochii îmi cad pe umbra ei,
conturată slab sub neoane,
acolo mă odihnesc prea puțin
pentru insomnia ce vine,
schițez un zâmbet și
îndes în golul interior
restul calculat la virgulă
de mașinăria care nu știe

apoi împing din greu
căruciorul aproape gol
spre ieșirea care tace
doar când totul e plătit,
acolo, în murmurul forfotei,
camerele mă suprind cum
îmi adun ultimele superputeri,
strâng plasa și zbor în noapte