Tot disecăm orizonturi,
de parcă am da sângele hrană pustiului,
și-ntre limite
cerul nu mai are acuarelă pentru speranțe,
ne rămâne să pictăm în orb cu o pensulă
pe care ne-a împrumutat-o neantul;
toate lucrurile sunt absorbite
fără de-ntoarcere.

Nu putem să dăm seama
pentru toate cele ce sunt,
deși imaginația
poate fi mai bogată decât oricare orizont
în care ne petrecem secundele vii.

Nu trăim doar în propria inimă,
sângele nostru e hrană
și pentru inima lucrurilor,
în care ne-adâncim
cât ne e datul.

Și de-am striga de-acolo, din adânc,
cine să ne audă înafara lui Dumnezeu,
mereu aproape de toate?
Cântecul,
pe care l-am lăsat scufundat
în tonuri joase,
să-l înălțăm până la măsura Cerului,
și de-acolo să se întoarcă la noi
în ecouri de îngeri.

Nu există spații fără de ritm,
doar semne majore rătăcite
în tribulații minore,
armonii pierdute
în spaima de Marele Gol,
liniști pe care nu le-am ascultat
să ne înviorăm neputințele,
tărâmuri în fața cărora
imaginația a încurcat cheile.

De-aceea,
la ce bun să rămânem
doar aici,
în țarcul propriei vremi,
când orizontul nu-i decât o-nchipuire
care te îndepărtează
de tonul suprem?