străinul cu fața de ceară
îmi cerea să nu tac,
de parcă ar fi ieșit dintr-o iubire năpraznică
o tinerețe târzie.
lumea se făcea coada unui șarpe ce nu ajungea cu limba
în pahar,
valurile mării urmau dâra de sare,
încărcând atmosfera.
totuși noaptea,
noaptea în care nu crezusem niciodată că voi nimeri
toiagul vreunui înțelept
deprins cu cercurile
și certurile
sau bârna vreunui păcătos mai recunoscător
decât mine, cel care împietream
cu privirea la tine,
cerul s-a deschis pentru câțiva copii,
pe care Dumnezeu îi dădea exemplu:
unu și cu unu fac mai mult decât viața.
degeaba îmi suflecam pantalonii să trec prin fața Lui
murdar de intriga firii,
un crocodil pătrat își tăia din răsărit o porție zdravănă
de nămol,
fericirea
părea cuvântul ce duce la moarte,
copaci din aceeași sămânță cu rădăcinile-n casă
voiau să plece spre locurile unde păsările
nu puteau ajunge la muguri,
nici la brațul de lemne pe care imaginea mamei zăbovise
un timp de iubire.
mai mult decât orice beție,
limba ceasului vechi trecea pe vârfuri
- balerină nefericită
pe podeaua ce înghițea nesătulă
aplauze.