Trecea un călătorsingur în noapte,
Prin codrul tainic cu frunzele căzând
Și-ale veștedei păduri și tainici șoapte
'L făceau pe călător să se plece amuțind.

O ,călătorule cel nestatornic și trecut.
Nu te lăsa de soarta-ți condus iară
Ci caută ca prin furtună și prin vânt,
Să fii cel ce ai fost întâia oară.

Un călător pribeag și rătăcit
Pe-ale sorții triste și vajnice cărări
Nu va da seama decât la ultimul sfârșit,
Pe unde l-au purtat în viață pașii săi.

Așa este și omul călător
Un veșnic pierde vară pe pământ,
Este ca focul cel răvășitor,
Ce-a mistuit pe cei ce-au fost și nu mai sunt.