Zece zile te-am urmărit, de pe calul meu alb, cu biciul pe crupă.
Am studiat corpul tău în toate pozițiile; am văzut că
ai pumni mici, așa cum îmi plac
și în a zecea zi te-am călcat pe picior și am zis:

- Ah, bună, nu te-am văzut!

După încă zece zile, grație biciului, ai adormit îngrozită
că te voi alunga. Te-ai sculat și m-ai călcat în picioare.
După trei zile ai obosit.
Ți-am dat apă și ceva să mănânci și ai adormit la loc fericită.
Mai mult, am jurat că voi ieși cu tine la bal.
Atunci ți-ai scos din cutie pantoful tău de cristal și ai zis:
- Îți amintești, trebuia să avem un copil!?!

M-am simțit ca un pion, ca un infractor care nu se lasă prins.
Numai prin somn spuneai adevărul, cu tandrețe și ură:
- Tu ești pe cerul meu o cometă!
- Tu ești pe cerul meu o cometă! mă convingeam eu cu franchețe trei zile la rând.

Apoi se făcea că eram vii și alergam prin grădină.
Calul mânca, într-un colț, mirt și jăratic.
Eu, scriam într-un colț, poezii.
Tu erai tot mai mică și tot mai frumoasă.
Tu erai tot mai mică și tot mai frumoasă...