era târziu
cuvintele tale nerostite încă gemeau toate pe filele albe
turnându-şi amprentele la mine în suflet
le citisem cu nesaţul unui cerşetor de iubire
lampa de pe birou se poticnea în iluminare şi
din ce în ce mai difuze licăririle ei moţăiau prin odaie
de emoţia visului
eu adormisem cu fruntea pe cuvintele tale
buchiile largi de înţelesuri înfiripau vise
mi te vedeam vânt
pescăruş
greier
lună
pomi
da…păream pomi cu braţe-rădăcini
ramificate sub pământul
nebătătorit încă de îndrăgostiţii timpului
în vântul tomnatic părul nostru-crengi noduroase
îşi spumegau frunzele ruginii în semn de sărut
ochii mari-perechi de vise fulgerau tunetele
sevei ce ne încolţea trunchiurile arcuite
unul către celălalt
din sânul inelelor vii
vocea ta răguşită
mă striga
vântului trebuia să-i mulţumim
că-n a lui cuvântare noi ne-am cuprins
în îmbrăţişarea aceea nelumească
când mi-ai pierdut crengile
eu am deschis ochii
şi încă auzeam strigăt de vânt
de pescăruş
de greier
de lună
de pom