Când mâinile ni le împresuram
Una într-alta ca un joc copilăresc,
Rugul pe care speranța îmi atârna
Îmi pironea inima sub înflăcărarea unei tandre atingeri.

Dar focul ceresc se bucură și el;
Își trimite văpaie, catarge înflăcărate
Căci potopul ruinează tot înaintea sa
Iar piloanele corăbiilor coboară la vale
Agale spre mine.

O soarta crudă le așteaptă,
Vântul într-o clipită le amuțește,
Cu nonșalanță ajung să se piardă în mulțime;
Totul se liniștește.

Șoapte surde aud din caverne îndepărtate,
Iar morții toți au început să chicotească
Au râs de buzele-mi ca două sloiuri
Ori de un corp imobil, de monolit.

De pe plaiuri străvezii ei cântă recviemul
Vestind moartea, stele deșirate indică insistente
Spre un pustiu cavou.

Glasurile lor incoerente
Răsună animalic din valuri de confuzie,
Ajung să mă împiedic de o piatră funerară
Oh, o contuzie!

Și eu sub o arșiță cumplită te căutam
Sub un soare înșelător,
Căci tu de mult dispăruseși
În lumina lunii sure,
Dar nu am simțit
Nici iubire, nici ură.

Încă văd văpaia ascunsă pe după lună
Și care străpunge zorii
Ca într-o renaștere glorioasă.