În fiecare dimineață,
o femeie frumoasă vine spre mine
și îmi toarnă cafea,
ștergând masa cu o cârpă galbenă,
verde sau mov,
în funcție de anotimp (și de dracii pe care
îi ține în poșetă, la îndemână).

Eu mă prefac că nu văd,
când se apleacă și mâna ei brună ca ciocolata
lasă în aer ușor o dâră de zahăr.

Ea e sora mea, Nefertiti, regina,
iar eu, Akhenaten, mirele și, tot eu, fratele.
Dar degeaba țes în minte vorbe ciudate,
ea,practică foarte, întreabă mereu:
- Ei, ai terminat de băut?
Cât e ceasul, băiete?
Ți s-a terminat tura, frumosule?

Atunci știu că e nervoasă și zic:
- 9 și 59 de minute și 59 de secunde!
Sau: Ai dormit rău? Ai văzut iar stele verzi pe pereți?
Sau (asta o păstrez să o înfurii): Ți-a murit azi-noapte pisica?

Dar când o văd obraznică și absentă,
și egoistă cum numai femeile noastre pot fi,
știu că îi e frică de moarte, sora cea mare,
și o îndemn să ia un covrig
sau o bucată de pizza.

Pentru că, dacă ți-e frică sau dor, pizza face minuni
și nimic nu se compară cu un frate
care, când pleacă la căsăpit sclavi pe plantații,
îți scuipă întâi în sân să treacă deochiul.