cineva m-a întrebat
frate, cum e să respiri
de unul singur
să urli cu lupii ca lupii la lună
să te înalți om și roată
cu îngerii de mână?

cineva ți-a aruncat umbra
fix sub roata mașinii de lux
și nu era Dumnezeu
era doar o fărâmă de soartă
rătăcită pe șoseaua de piatră
șoseaua din noi șoseaua uitată

în care orașul meu
avea nervii întinși la maxim
străzile mărșăluiau nevrotice
de-a lungul și de-a latul
trupului tău căptușit cu întuneric
uite cum umpli
aerul încăperii cu mister cu vină
soarele își trăge lumină din ochii tăi
acoperișurile
se amestecă și ele isterice
cu soldații nopții bezmetici
și noi visăm mereu în visul nostru
că visăm

cineva ți-a smuls umbra
de sub roata mașinii
mult prea devreme
și nu era Dumnezeu
era doar o frântură de soartă
în care eu te așteptam de o veșnicie la poartă
iar gândul îmi fugea mereu
spre o altă fereastră

doar taumaturgul mai privea umil dintr-o glastră