O palidă stea îmi poartă destinul născut într-un colț de univers,
acolo unde lumina estompată de umbrele nopții
clipește odată cu inima mea ce bate încet.

Aici pe pământ viața își continuă ritmul
cu mersul mai lent sau cu iuți alergări.
Își are rostul cuminte, așezat pe vatră de casă sau cu pretenții de trai la castel.
Oricare ar fi privirea și pasul, doar trupul îmi poartă cărarea spre el.

Am fost cândva o crisalidă, dar acum zbor spre lumină cu aripi translucide.
Știu, timpul nu îmi ajunge nici pentru a-mi lua la revedere,
De aceea voi lăsa totul neterminat pentru o altă metamorfoză, pentru un alt anotimp.

Aparțin și trăiesc între două lumi, aparent asemănătoare, aparent firești.
Ceea ce nu e asemănător e însăși distanța dintre noi.
Fiecare venim, trăim, sfârșim cu o altă poveste,
toți prizonierii acelorași zări.

Îmi aștern semnătura peste hrisovul vieții mele cu degetul pecetluit de tăceri și mari așteptări.
Îmi rămâne răgaz să mai țes cuvinte și forme geometrice, chipuri noi
și vise pentru oamenii timpului meu.
Mă ascund după arbori albaștri și ascult cum crește iarba primăvara.