Permanent își afundă privirea pierdută într-un obiect.
Sufletul e gheață, ceva acolo e schimbat, pot spune defect.
Nu mai vorbește, nu mai răspunde, timpul aleargă, se scurge.
Ne mulțumim că respiră, mănâncă și merge.
Comunică cu noi și cu lumea, doar prin acel aparat.
Astăzi gândesc altfel și blestem ziua când i l-am cumpărat.
Vezi oameni pe stradă, la metrou, la restaurant, la birou.
Captivați și blocați mental de acest diavolesc cadou.
Copii, adulți și bătrâni, cu voința deja încarcerată.
Doar atunci cand dorm, mintea le este eliberată.
Acest nemernic “device”, afirm și susțin că este un viciu.
Iar pentru cei ajunsi în sevraj, să renunțe la el,
e deja subiect tabu, un amalgam și un sacrificiu.
Am uitat să vorbim, să comunicăm, să iubim.
Fără telefon parcă nu mai gândim.
Devenim zilnic mai ursuzi și uităm să zâmbim.
Am ajuns să depindem de un nenorocit de obiect.
Diferența nu mai facem între greșit și corect.
Când vorbim și dezbatem pe marginea acestui subiect.