e prea târziu acum să fac un pas înapoi
să trăiesc prezentul trecut
trecutul prezent
pentru că în mine
înfloreşte zi de zi neputinţa

este pentru o clipă acum
pentru atunci alt acum

picioarele îşi taie singure gleznele şi tălpile
fug de mine
e o situaţie absurdă,
o încrâncenare de gesturi
ca un ghem de lână artificial clădită pe verbe
încerc să readuc acel pas
înapoi
prin mine
să trec mai departe

echilibru pe o balanţă a nimicului

aşa mă definesc într-un acum de acum
pentru un acum
de atunci

nimic nu mai pare ireal
în afară de
colivia următoare
care seamănă tot mai mult
cu o cuşcă

o voi transforma mental într-un câmp
pe care cerul
a devenit iarbă

iar aerul pe care-l respir
când reuşesc să evadez
este micul background de care
îmi anin
toate visele

cu cleştii din lemn ai bunicilor
e o velinţă umedă în care vreau să rămân
lichidul amniotic al suferinţei încă netrăite
un giulgiu al unei vieţi dintr-un acum
trăit într-o zbatere
prin sine
cu sine

Anne Marie Bejliu, 9 decembrie 2019