acu drept, țin încă în piept nezbicită minciuna
de pe chipul înmiresmat cu fard de lacrimi al vieții

degeaba mă cojești de moarte și-mi despoi
noaptea din dimineața de apoi,
dețin pe gura nemuririi căluș
împruncit infernului dumnezeilor de pluș

frec menta-n poeme de șters dosnic,
încă tenebre-n exist, cuvintele
vopsesc imacularea de spaimă-a hârtiei

mă poți găsi la malul mării de carne
înfipt într-un măr ștrangulându-mi gâtlejul
către păcat

urcat
pe spinări de nefoloase
aburc
poeme-n derivă și urc
plutire pe oase

în claustrarea de clipă imn pe altar se-nfiripă
piciorului tău de lemn, femeie de groapă comună

era lună
bâjbâind către soare,
nu mă ierta, că lumina mă doare

în rest era o nimica și frica să-mi fie de leac

sămânță pe zid de ruină
și-n taina micirii un fleac
de plânsete strai depus pe retină

sătul de vreme sui în timp cu zbor nimănui

mai mult umbla cetatea
nezisă
mai mult suind, nescrisă
în mine pietatea