Adesea-n negrul cosmos un vis ciudat m-aruncă
Și-n jurul meu e haos iar sufletul mi-e frânt:
Eu zbor prin bolți de neguri cercând să văd vreo stâncă,
Vreo rază de lumină sau chiar vreun nou Pământ...

Vibrând și plin de zbucium, ard răscolind genunea,
Mă zvârcolesc prin spații să ies din rătăciri,
Căci e-un ocean de groază ce-mi urcă slăbiciunea
Pe munți de întuneric cu-n iad de poticniri.

Sunt conștient că totul e-un vis, o grea urmare
A vieții-nvârtoșate ce ne-mpresoară-n jur -
De-aceea-mi deschid ochii și sar drept în picioare,
Alerg grăbit afară privind cerul de-azur.

Mi-ntind ambele brațe spre zarea luminoasă,
Spre munții plini de soare, spre codrii înverziți,
Spre-un stol de rândunele ce se re-ntorc acasă,
Spre lacul cel albastru cu nuferi înfloriți...

Atunci o sfântă pace în suflet îmi coboară:
Sălbaticele umbre pe dată au pierit,
Iar inima se umple de-o tainică comoară,
Și simt o Primăvară cum nici n-am mai simțit...

Glen Ellyn, USA - 9 martie 2020