Şi era, sau nu era
de trecea, sau nu trecea
precum luna şi o stea
din pădurea cu cărarea
care se pierdea în zarea
unde marea începea

dar de-aicea până-n mare
mai înainte de toate
e vorba de omul meu care
a dat cu ochii de noapte
înconjurat fiind de foşnet şi şoapte
s-a împiedicat de-o piatră
şi-un ulcior plin, ochi, cu apă

de aici, noaptea se crăpase de ziuă
ulciorul se spărsese şi el din împietecătură
piatra se făcuse albastră
visul meu se făcuse fereastră-n care
fiul meu atârna o colivie de papagal
motanul Picasso băga lăbuţa printre gratii
jucându-se prieteneşte cu papagalul
şi tata, la şevalet, picta fereastra păsărarului

gândurile mele-au rămas în pădure
piatra albastră şi ulciorul
stăteau lângă găleata
pe care eu şi omul meu
care eram unul şi acelaş
o scoteam din fântâna sufletului
cu apă vie, limpede şi argintie
care picura-n fântână iubiri
presărate cu amintiri colorate
de-un cântec şi lătratul Dorrei