tiptil, pas cu pas, pe portativul pașilor sparți pe trotuar,
viața mea despre care uneori puteam pretinde că e muzică,
uneori discordantă, alteori bine armonizată,
o viață ca oricare alta, de femeie singură îmbătrânind,
începând să uite
cheile înțelegerii unor lucruri cunoscute odinioară,
e interesant să îmbătrânești, numeri lipsuri pas cu pas,
numeri slăbiciune una după alta,
viața e încă o sărbătoare, îți spui,
fiecare chip de om văzut în orice zi este o biblie,
o cărămidă la temelia fericirii și rugilor de recunoștință,

o cunună de spice coapte îmi e sufletul,
prinse de troița veche din sat, furate morilor,
secerate și uscate, ciugulite de păsări, bătute de vânturi
așteptând drumeți credincioși să se închine,
de trei ori către răsărit,
până când ploaia mă va înnegri ca pe o icoană veche,
și voi fi singură mai des cu sufletul meu,
agățat de mine ca de o sperietoare,

și tu, prieten drag, îmi vei ține umbrela dacă plouă,
până când numele meu se va șterge și el de pe cruce