E greu când slutul atinge pământul

şi muşcă iarba cu otrava-i de gânduri

Pe mine cine mă ia în ceara topindă

a lumânărilor, Doamne,

pentru că timpul nu mi s-a scurs

pentru că apa

încă-şi mai varsă amarul prin mine

când gesturi subtile încarcă fraza

cu încă un verb?

E verbul cu virgule multe în care

subiectul

nu mai încape

Pasărea duce pe aripi totul.

E grea încercarea de acum şi totul

îmi pare aruncat printr-o sită

prea ruptă să cearnă adevăr de minciună

Cu masca pe gânduri merg înapoi

să mă caut, Stăpâne,

prin rune, prin urme

Umbrela-i degeaba plină

cu hohote goale

din râsul nebunei

din plânsul nebunei

Capul mi-e plin de gesturi scurtate

de slujbe mascate în plictiseli, derizoriu

şi-aştept să se-ntoarcă odată cu Faţa

s-arunce ştergarul din Sine

s-adune

risipirile omului, risipirile gloatei.

Verbu-i prea plin de nimic şi de toate

Anne Marie Bejliu, 22 mai 2020