acum când nevoia de distanțare socială
este vitală
buchetul de crini de pe pupitru
îmi trezește amintirea morții,
în fața ei deschid totuși geamurile,
privesc zarea unde îmi înec privirea într-o mare
la care nu voi ajunge niciodată,
sunt sigur de aceasta pe cât de sigur sunt
că privind pereții goi ai camerei mele și mai ales tavanul
asupra căruia nu găsesc motive de-a-l atinge
habitatul se va aduna în ochii mei iar în noapte îmi va da
coșmarul ruperii de necesitate,
pot locui și în cochilia melcului
ce mă vizitează zilnic,
îi este și lui frică de moarte
mi-a spus-o într-un vis cândva
cu toate acestea recunosc
nu m-au preocupat niciodată
stilourile cu peniță de aur
le privesc de la distanță ca pe relicve
mă tem de inutilitate și fast
amestec greoi cu gust de rugină,
folosesc pixuri
ce-mi permit uciderea din când în când a timpului
cât să nu fiu identificat ca asasin,
pe ele le veți găsi asupra mea
ca pe pe niște spade sau mai bine zis termometre
din care însă mercurul a dispărut.