între om și cer
țipătul acestor pescăruși pe nevăzute născându-se
din trecerea mea amplă printr-o lume surghiunită
din aceste tăceri ca o sârmă ghimpată mie însemi
când habar nu am cât de verosimilă îmi este realitatea
dacă au rămas măcar doi care să se îndoiască
de iluzie

lumina este rece... atât de mult îmi seamănă
în această lipsă de atingere... de viață
Dumnezeu zăbrelit privește de după masacrul
trupurilor fărâmițate de libelule
într-un pumn personal ce n-a mai ascultat
de iubire

împrumut paloarea valurilor
camuflajul ridicol perfect
la spectacolul indiscreției

nu știu dacă îmi este teamă
... doar scârbă absolută

cartografiez vecinătățile
... marile lor depărtări
risipindu-se în străfundul cerurilor
ca-ntr-o gaură neagră

!10 postmeridiem punctul fatal în care
toată această frumusețe se scurge iremediabil
asemenea unui reziduu

îmi palpez sufletul răgușit
incapabil de vocalize
neînstare vreodată să mai ajungă
la startul final

între om



și cer



niciun țipăt.