unul câte unul, valurile mării plescăie pe gleznele mele,
plici, ploc, plici, ploc,
nu mă aventurez în larg, unde zbuciumul hârșâie și vâjâie
ca zgomotul cardiac al unei inimi largi, fără odgoane
e bine tare să cred că mă voi îndrăgosti azi
de malul mării și de mușcătura ce îl scurmă

sau de pereții camerei de hotel,
pe care îi ating cum un prizonier atinge un vechi prieten
la incerta oră 3, când mă zbat între noapte și dimineață,
nu știu ce este acum

trenurile, da, sunt epifania inimii de om singur,
o inimă puternică lovind ritmic pe roți
care m-a adus aici către port, tacadam - dam dam, tacadam - dam dam
cu țipătul din mine să mă alătur pescărușilor...
fiindcă am înțeles că păsările
trăiesc și cântă
după cum ne doare sau ne bucură pe noi viața,
fiindcă dumnezeu a făcut lumea după chipul și asemănarea lui
și nouă ne-a dat din toate să avem a ne duce povara de lut și de foc,
un pic de viers de pasăre, un pic de țipăt de huhurez,
din toate acestea să știm a glăsui

un pic de pește și un pic de broaște și un pic de șarpe,
să știm a bate din inimă și a gusta merindele lumii, a undui
prin apele cu care ne sfințim setea

oglinda a pleznit în multe locuri,
dar încă mai pot gândi cu ochii minții - văd în mine o culoare,
un sunet, un cuvânt
aici, pe fața oglinzii suntem cu toții și toatele aproape,
și oameni și flori și păsări și fluturi stăm de vorbă între noi:
omul e singur precum o stea țintuită pe cer și lumea care îl zămislește
îl și doboară, puțin câte puțin...
azi m-am îndrăgostit de un zid înalt și de o stea