această femeie trebuie ținută
sub cheia nedeslușită a propriei sale tăceri
îmbrăcată în fractali de singurătate,
păzită cu labirinturi de ceață saturniene
și absențe developate
în gesturi absurde
trebuie să i se lege de picior o revoluție,
să fie băgată în hipnoză ericksoniană
o poză cu ea trebuie împărtită
în rândul tuturor armatelor de licurici
și umbrelor care moțăie leneș
la marginea petelor de lumină,
strânsă puternic de mână iar senzația
cărnii ei tari împărțită în mod egal
tuturor lucrurilor care
ar putea să-i recunoască mâinile.

această femeie
eliberează radicali liberi
îndoaie copacii
din întregul oraș șuierând discret
a liniște cu arătătorul lipit de buze,
se instalează în ortografia mută
a trecerii timpului
și-și odihnește tâmplele
obosite pe ceramica fină
a așteptărilor tangențiale de la marginea
viselor.

această femeie
e inofensivă, vă spun.
serile deschide fereastra
și camera ei absoarbe
lucrurile până la absență
din care dimineața

rând pe rând
ele ies
într-o explozie arteziană
și se așează înapoi pe locurile lor

purtând pe umeri
amprentele pline de sânge
ale acestei femei
și fluturi cap de mort presați
în locul sprâncenelor.