Mi-ai răsărit
bob de rouă
în palmele-amândouă.
O poezie andaluză
într-un lan cu maci,
ivită mult,
mult prea devreme
eu trebuie să mai ard
năpădită de tine
într-o cruce rebelă
închisă-n coconul
concav!
În delirul buzelor
arzând de dorință,
când durerea țipă,
picură a ploaie,
peste revărsarea
zorilor de zi,
eu te vreau
sus în ochiul casei,
lacrimă în pârg,
împăcare
ca de mir sfințit,
în rostogolirea
ce se vrea lumească.
Cu mâini grele,
albe și desculțe
mă frământă gândul,
când în cornul lunii
greua mea povară
caută un ieri
în așchii de stele.
Umbra mea chircita,
umilă,
străină,
îmi intra sub piele,
mă leagă_dezleagă,
plonjează în noapte
plină de păcate,
să mai soarb a zilei boare,
din sărutul tău!