toamna făcuse puțină dezordine
în inimile noastre
sau poate că de mult nu mai eram noi
maeștri ai detaliilor

subtile tandre ruginii... atât de maiestuose...

ne-am spus într-un gând adunat
de la cei 2 poli opuși ai omenirii:

„câteodată întâmplarea începe
cu sfârșitul”

„stranie gotică provocare” – am fi continuat desigur
de nu am fi recurs la ultimele rămășițe
ale cândva-obișnuiților cu suspansul

am tăcut.

am pus o nervură
pe punctul de a-și crea microcosmosul de clorofilă
universul afectiv în expansiune irevocabilă

am desenat o bancă i-am atenuat răvășirea
la apariția intempestivă a unei veverițe

sau poate a semnului de carte comun
când ingenui am decis
că istoria avea aproximativ aceleași conotații



toamna făcea puțină dezordine
cel puțin eu îmi aminteam
micile cochetării personale
cu fumul frunzelor și farmecul
tramvaielor întârziate

toți pașii aceia izbind necesar cuvintele
făcându-le să se întâmple singure...

și-apoi oamenii treceau firesc
aproape cu dezinvoltură
ducând înspre mâine
eșarfe parfumate
esențe galbene
de lămâi scuturat



în plin anotimp

un geam rămăsese deschis