iar coaja în care ai crescut să se spargă
rămâi precum miezul de fistic
fără scut într-o lume sub presiune
fără scut pe câmpul de luptă
rămâi miezul gol
dezvelit
iar frigul cu răceala lui să te învelească
în lumea unde ciocanele sfârşesc zdrobite doar frica te ține în coajă
să nu ajungi sfărâmat
înghițit
uitat
doar frica de lumină te mai ține înăuntru