nu-mi mai recunosc ramurile
parcă s-au rărit
și decojit de substanță
e doar o părere, o iluzie
fiindcă păsările tocmai au plecat
în cârduri organizate
deodată cu oamenii
de ce să mai stea pe un arbor bătrân
ca o planetă fără roade
care trosnește și se cutremură
enervant în atmosferă?

chiar și stelele
se suprapun ca niște idei fixe
și nu mai luminează
decât sfincși și piramide de cenușă

amurgul se apropie ca un rug medieval
de pădurile emisferei
și toamna e atât de intensă ca un crematoriu
ambulant
iar timpul crește insurmontabil
precum o molimă supremă
acoperind lumea cu o mantie de antichități
bizare

doar el mă recunoaște
privindu-mă în scorbura ochilor și mă întreabă
sarcastic când e deja umbra vineție pe coline
- băi lemnule, băi desfrunzitule,
a ce-ți seamănă luna aceasta suspendată
deasupra capului,
a topor, a coasă sau a bombă atomică
ascuțită la capete
tocmai în ziua a șasea
de la facerea lumii?