că toți văd în tine doar fumul cu care o
să-i ridici la cer că va veni o vreme
când o să-ți ieși din tine
ducând pe umerii plăpânzi 4 litere
de bronz inri încrustate
pe nopți de nesomn mirându-te că
nimic nu te mai miră nimic nu te mai doare
accepți senin
că zeul tău milostiv are copite și coarne
iar atunci când vei crede că tu ești alesul
speranța izbăvirea lumii întregi că
toți plâng orfani după tine
tu să vezi vecinii
cum pun masa în sufragerie și
mănâncă din carnea ta aburindă niște
minunate costițe de miel
stau și oftez
pe bordura unui drum care nu duce
nicăieri mă ridic din mine cu tălpile goale
și alerg prin celelalte vieți ale mele
lăsând în urmă doar buze arse
și poate câteva urme stinghere de unicorn
oamenii trec pe lângă mine
fără să audă cum mor
cum sângele îmi picură din poeme
carnea cum sfârâie în cuptor
stau în această construcție megalitică
numită poem și mă rog ca cel care va
răscoli mâine cenușa să nu
găsească din mine decât
niște bucăți de hârtie arsă restul
rugăciunile voastre
să le fi dus pe toate în cer