caută în fiecare dimineață o fereastră pe unde să evadeze
o fereastră în propriul corp pe unde să-și poată abandona
tristețea care îi urcă mai sus de frunte o depășește
oboseala roșie a unui apus în care soarele
are aceeași vârstă cu singurătatea ei

e doar o femeie care știe că de atâta melancolie
i-ar putea putrezi inima de aceea cântă
îmbrățișează și iubește la întâmplare
să poată uita o imagine luminată de lună când cineva
îi vindea cuvinte și ea le spăla cu lacrimi de recunoștință
ca un cerșetor orb ce pipăia lumea direct cu sufletul

și străzile sunt singure când le străbate singurătatea ei
poate că ora fragilă pe care i se sprijină piciorul este o oglindă
marchează orizontul o panoramă blestemată
în care norii iau forma unor îngeri izgoniți din rai

între timp lumea merge înainte
soarele rotește în jurul ei o toamnă de aur
restul iadului e albastru ca cerul