dar locul acela nu ispitise rândunicile
nici unda sufletelor în trecere spre altceva
noi înșine ne așezasem cu spatele
în veșminte de vanitate sau numai
îmbibate cu frică

ne priveam pe furiș nu îndrăzneam încă
să ne punem sub semnul întrebării
identitățile ce mai rămăsese din ziua aia concretă
în care o mamă ne adusese pe lume
ridicase privirea... somase:
așa o să se cheme așa o să se strige așa o să se țipe
și se vor aduna fluturi
dealurile cu podgorii
obrajii aceia împrospătați
de lacrimi de toate poveștile scurse din ei

nu-ți spuneam
poate aveam dreptul la singurătatea frumoasă
eu și cu mine scrutându-mă înțelegătoare în oglindă
iertându-mi mult prea ușor întârzierile și nopțile

se anunțau vremuri cu zăpezi
nu știam să disting frigul adevărat de metaforă

mi-am păstrat chipul în abisul ferestrei
care avea ea odată și odată
să dea înspre viață.