nu nu nu sunt singur
chiar dacă liniştea asta din jur
uneori e mai apăsătoare ca
doamne cum o fi eternitatea
nu sunt singuuur
încă te scurgi şerpeşte
ca o adiere thanatică
printre pietrele reci ale gândului meu
doar să mă ademeneşti
către tărâmul cu păcate roşii
din care iarăşi să zidim
castele albe de nisip
sub care ne îngroparăm perla
idea mea bălaie

îmi jur că de-astă dată mă ţin tare
chiar dacă a rămas doar frunza
adios adamului de-odinioară
să scap de fiebinţeala
dorului de coasta lipsă
mi-am ‘mugurit o inimă de floare
cu care te trăiesc aievea
cum trandafiru-şi bea mireasma
mi-ar place să ne hârjonim
precum odinioară
azi val nătâng ce nu-şi mai află mal
valsând cu marea moartă
te-aş lăsa să mă legeni încotro vrei tu
să mă zgârii să mă muşti
aş râde de mă-înţepi ori de mă cerţi
m-aş teme doar să nu oboseşti
lumină de-întuneric

nu nu nu-o să orbesc prea curând
ca un struţ fricos
când mă cauţi
încă îmi vâr capul sub poala gârlii
în care ne lăiarăm inocenţa
şi-mi spun răstit
nu sunt singur nu sunt singur nu
oare mă amăgesc
cred că
e nevoie de zi ca să vedem
că suntem toţi acolo acelaşi soare
e nevoie de noapte ca să aflăm
că fiecare suntem aici o lumânare