uneori femeia din mine-i frumoasă, a mă putea chema bărbat
când îmi țese hainele de luptă cu urâtul infernului propriu
să nu mai scriu bezne-n hârtia albă până la sfințire,
lumina ei a-nveli-n cerneala udă de blândețe
cititorule, ochii tăi să-i astup cu bucățele de dumnezeu

speranța asta-i însă zadar, m-am născut cu peniță de fleacuri în mână,
sub zodia rătăcirii de poezie,
deja am băut aproape patruzeci de leaturi și-s beat tot în crama palavrei
chiar și când femeia din mine-i frumoasă

cititorule, o să zici că m-a mânjit modestia
dar eu mă ung doar cu unsoarea adevărului, e drept, speranțând poezia pe mâine,
fluture din larva acestor nimicuri

scriu, scriu, cititorule, că din toate slovele s-a alege vreo una
să ridice din bernă steagul eternității, să suie în soare nopți fără lună

din alergarea gândurilor picură fărăderostul în foaie
rătăcitorii pași spre poezie strigă spre sacru să le arate calea,
venerându-mi multul drum către acolo duc rugăciune-n icoana oglinzii

când citesc pe alții simt un venin în cerneală, otrăvindu-mi gura peniței
nu pot scrie ca ei, ca mine cufund mănăstirea cuvântului, nezidind lumină

cititorule, mai zi-mi și tu ceva să pot spune hârtiei, albul ei așteaptă să-i zic
preacuvintele tale din văzul pe la alții, mai suiți la lucarna către Dumnezeu