în această lipsă de anotimp
măslinii aveau ei să rodească odată și-odată

atunci împunsătura pescărușilor dincolo
ne-ar fi lăsat urme suportabile
precum floarea asta presată
care n-a mai avut loc în inimă

aș fi stat aproape neghicită
îndărătul înfloririi cireșilor
având nici mai mult nici mai puțin
decât lașitatea sau... durerea
celui incapabil să-și vadă
moartea

ca pe greutate cosmică aș fi ridicat
privirea arsă aș fi adunat semne
pânza cu reflecție amplă
puseul de fericire între amnezii

vara avea să ne absolve
cu lanurile ei nesfârșite și canicula
luând în posesie timpul


în lăuntrul curții despre care nu am știut niciodată
unde începe cum continuă... aș fi privit în sfârșit
în materia ultimă zona aia cu bulină
unde se fărâmițează și se pun la loc suflete


ceva te împinge să ieși... să ieși... ieși
ca și cum niciodată n-ai fi fost altfel
decât viu



dar iată pescărușul ăsta cum din nou mă înjunghie...