sub apele iertării se ascunde focul infatuării
furia în care căutăm iubirea este aceeași
insultei azvârlite Cerului în față, paradă imposturii

la zămislirea pâinii se țin funeralii solemne
pumnului de țărână veșnic viu, mocnind a răzvrătire
și numim toate astea stăpânie-destin?

la ce m-aș fi născut să nu ca prin erori
să pot sfinți o Moarte ce altfel pierde sens?
copilul desfrânării dezghioacă amorțirea, o învinge

alăptat cu sânge la sânul spaimei crește
instruit să ucidă orice pornire de spirit fie vagă
ce vanitos apoi se răsucește într-un pământ murdar

lumina ca miracol, aerul expirat de zei precari, absurzi
talpa desculță a mortului calcă fastuos
și ce rămâne este doar năravul să tulburăm absențe

născocind noi pricini de vrajbă, de încăierare și măcel
să aibă ce ierta apa în care mizeria de ieri pretinde că ne spală
iar liturghiile încă se mai țin, și-i bine, cu pâine și cu vin

ecoul primei nașteri, îndemn la fratricid, răsună
și niciun munte de iubire nu i-ar sta pieziș, să-l spargă
pentru confuzie rotundă, și ispită, îl numim Viață?

prohodul apei nu-l cântă alt element primordial, ci omul
acest biet segment de fum, cinic plăsmuit de-un Creator pripit
ori poate doar suflase atunci în lumânare să o stingă?

se explică altfel cât de bine șade în țărână orice ort