îmi vorbeai despre singurătate când te atingeam în interiorul oglinzii
să poți pleca de pe corabia asta ce se scufundă,
colosală intrare la apă a gândurilor de bine,
când imerge iertarea
nu l-am iertat încă pe vecinu că mi-a dat cu pocnitori pe casă,
pe undeva mama spală farfuriile de la crăciun,
vopsite cu particule de sarmale

tu ai imers în zare din oglindă,
să nu-i audă oile, lupii șoptesc că e iarnă
la dumnezei cer dreptul la haită, să se abată asupra staulelor
să sfâșie carnea de miel cu dinții lor bătrâni de rost,
în rostuirea carnală
acolo unde lumenii păcatului cer și-n mine muiere
s-o mușc de lăuntru cu dantură de falus

&

în panorama vieții sicriele aleargă spre Dumnezeu
e un concubinaj acolo, între noapte și zorii de zi
la Dumnezeu acasă e liniștea din care încep toate,
renăscându-mă într-un pisc de cântec simt gustul cărnii de lebădă,
abia venit spre a pleca pe țărmul tăcerii,
pe jos, fără mijloace de transport în comun

mi-ești vie în oglinda retrovizoare
de fărădelege a timpului ce mi-a mai rămas
să porți cunună de Cezar și să dau ție ce ți-e luat
apa vieții încă să danseze-n talaz,
întru ieșirea din patima sângelui
de fapt mi-ai murit azi în toate

de fapt aceleași tăieri de capete în scop terapeutic
prin neplecarea gâtului întru existență de înger,
în alergarea clipei deja ieri
miroseam a vanilie și a toți dracii mei de crăciun,
miroseam a plăcere
și a poezia ta