am iscodit mai apoi păsările
de câte ori gândul meu ars
le scurtcircuitase aripile
și cum
levitând deasupra abisului
mă blestemaseră... mă binecuvântaseră

(pentru a câta oară... mă... primiseră înapoi?!)

cum în zborul lor înghețat se făcea
din când în când primăvară
și, orbi, puii lor învățau să crească
odată cu tresărirea mea în cuvinte
ca un încremenit
de moarte scuturându-se

și dacă erau verzi... albe... pădurile
dacă floarea continua din floare să se facă
iubirea din intemperii

cum se vedeau casele
erau ele în lăuntrul oamenilor
de mult plecați



asemenea sufletului nenăscut vreodată
lacul își desfășura calmul
chiar dacă eu îl priveam dincolo
de umplerea golului
de toate păsările acelea
simulând viața