Nu mai scriu,
nu mai călătoresc,
nu mai văd peisaje mioritice tremurând în viteză în fereastra trenului,
nu îmi îmbrățișez părinții,
prietenii,
frații,
nu te sărut în locuri publice,
nu îmi fac planuri pe termen lung,
nu mă mai uit la televizor,
nu îmi ating fața când sunt în afara spațiului meu,
nu tușesc și îmi dezinfectez mâinile foarte des,
pete roșii, roșii pe piele,
reacții adverse.

Nu mai sunt eu.

Nu plâng.

Nu lovesc fereastra după care îmi petrec weekend-urile,

nu încalc restricții.

Aștept.

Nu mai am răbdare.

Aștept.