Zilele trec, liniuțe albe zgâriate pe un perete aiurea.

Sunt tripurile din cutia de sticlă suspendată deasupra cartierului,

ochii tăi sclipind de dorință,

chicotelile și alintăturile de sub cearșaf,

brațele amorțite pe care nu le miști deloc până nu ești sigur că am adormit ca un soldat care a pus piciorul pe teren minat și a înghețat terifiat de perspectiva unei explozii,

glumele pe care

le înțelegem doar noi, dezbaterile târzii

c-un desperados în mână și chef de viață,

ninsorile inoportune

sub care ne trezim în orașe diferite,

luminițele din geam și cana cu ceai verde eucalipt aburind,

blogul de tumblr cu poezie americană

revelatoare pe care-l citesc

când sunt singură.

Zilele trec, se amestecă toate

într-o mașină de spălat industrială

și e tot mai greu de zis

care e albă și care-i neagră,

care a fost bună sau nu,

totuși știu,

știu cu acuratețe

că în toate acestea

cea mai frumoasă constantă ești tu.