ploaia aceea prin gloanțele căreia
trebuia noi să ne strecurăm
să ne lăsăm strecurați
2 copii zgomotoși ai nimănui
niciodată cumințiți devreme

... să ne așezăm mai apoi la un capăt
reciproc să ne mințim ca și cum am fi nins
cel mai adevărat dintre poeme... cel mai suspect
că durerea ei nu este nu fusese vreodată
mortală

că oricând CEVA putea să înceapă de aici
din dreptul cuvântului imaginat

acum când lumina intră cocoșată
prin fereastra dintr-o ficțiune bolnavă
găsindu-și salvarea de moment în privirea de afară
și rând pe rând casele cad zidurile cresc
perpendicular de-o parte și de alta a noastră
strângându-ne până la unul sinele

și ce dacă viața este ploaia asta
prin gloanțele căreia trebuie noi să ne strecurăm
să ne lăsăm strecurați

și ce dacă în ținta ei
de bunăvoie ne-am statornicit noi
o bucată de pâine întregită
și-o umbrelă de jucărie deasupra ei

de unii singuri
populând lumea
rămași pe trecere